50 de ani de la aselenizare – retrospectivă

În urmă cu 50 de ani, primul om a pus piciorul pe Lună. Aselenizarea a fost însă la un pas de eșec. O privire asupra proiectului fără egal Apollo.

27 ianuarie 1967.

Trebuia să fie doar un test.

Care a fost însă urmat de moarte și s-a întâmplat chiar sub ochii martorilor care asistau neputincioși.

În această zi, colosala rachetă lunară Saturn V, cu înălțimea de o sută zece metri, aștepta pe rampa de lansare 34. Cel mai mare sistem de transport construit vreodată. Astronauții stăteau în scaunele lor în capsula Apollo 1, în partea din spate a rachetei Saturn V. Aceasta era umplută până la refuz cu combustibil: trei niveluri de rachetă pline cu 2500 de tone de hidrogen și oxigen lichid.

Apoi a venit mesajul radio:

”Avem un incendiu în cockpit", a raportat astronautul Grissom din capsulă.

"Am înțeles. Puteți ieși din cockpit?", a răspuns centrul de control al misiunii.

Zgomote repetate în conexiunea radio. Aveau probleme de comunicare.

"Negativ."

Nici acest lucru nu a fost posibil. Capsula devenise o capcană mortală.

La acest test de rutină, pe care NASA îl efectua de ani de zile, s-a crescut presiunea în capsulă și s-a umplut cu oxigen pur. O combinație periculoasă. Și o greșeală fatală.

Ce se întâmplase?

În interiorul rachetei se aprinsese un cablu. Scânteia s-a transformat în flacără, iar în câteva secunde oxigenul pur a declanșat infernul în capsula de comandă. 

Din cauza presiunii înalte din capsulă, astronauții nu au mai putut deschide trapa închisă și au ars de vii. Centrul de control a auzit doar țipetele. Apoi totul s-a prăbușit.

Moartea astronauților Virigil Grissom, Edward White și Roger Chaffee a aruncat NASA într-o criză profundă, caracterizată de paralizie și stare de șoc.

Însă NASA nu a renunțat. În cele 19 luni de dinaintea lansării misiunii Apollo 11, NASA a adus peste 100 de modificări navetei spațiale Apollo pentru ca misiunea pe Lună să reușească până la urmă.

În anii 1960, americanii vroiau neapărat să trimită un astronaut pe Lună. Acesta a fost marele obiectiv al lui John F. Kennedy, pe care l-a formulat în acest fel:

„Zburăm pe Lună. Și asta într-un deceniu."

Ambiționați de succesul Uniunii Sovietice, care a trimis primul om pe orbită (Iuri Gagarin) la 12 aprilie 1961, americanii au vrut să fie din nou în frunte. Au reușit și ei să trimită un om pe orbită, anume Alan Shepard, însă obiectivele lor erau mai ambițioase. Mult mai ambițioase.

Așa că au construit rachete, au testat rachete Atlas înainte de programul lunar. Acestea însă au explodat în mod repetat la lansare. A urmat programul Gemini, etapa preliminară pentru marea aventură.

NASA a acumulat o experiență importantă prin cel de-al doilea program spațial cu echipaj uman. Într-un final, lucrurile s-au concretizat. Au fost scoase la concurs posturi de astronaut pentru programul lunar. Printre sute de candidați, s-au numărat și Neil Armstrong, Michael Collins și Buzz Aldrin. Toți fuseseră piloți de încercare la Edwards Air Force Base, o bază aeriană situată la nord de Los Angeles.

NASA a avut din nou succes cu misiunile Apollo 7 și 8. După lucrările ample de conversie a navetei spațiale, erau gata să îndrăznească o lansare în spațiu. Apollo 8 a fost al doilea zbor cu echipaj uman din cadrul programului Apollo. Planul inițial a fost de a-i plasa pe orbita Pământului pe cei trei astronauți Frank Borman, James Lovell și William Anders și de a testa modulul lunar. Deoarece acesta nu era încă complet dezvoltat, nu era încă pregătit pentru aselenizare.

Cu toate acestea, din motive de timp, s-a luat în considerare să se încerce un zbor spre Lună. Îngrijorările au fost inițial mari, așa că, din motive de siguranță rațiunea a prevalat – planul a fost abandonat.

În același timp, NASA era preocupată de un alt eveniment. CIA a raportat că Uniunea Sovietică construia, la rândul ei, o rachetă lunară cu echipaj uman, Nositel 1. Pentru SUA și pentru programul Apollo, succesul rachetei Nositel 1 ar fi fost un eșec dur. Așa că NASA și-a schimbat planurile și a decis să trimită totuși o misiune pe Lună - chiar dacă fără aselenizare.

Totul a fost gata în scurt timp. La 21 decembrie 1968, a fost lansată racheta Saturn V. Aceasta a traversat centura Van Allen a Pământului și a pornit spre un corp ceresc străin: Luna. O premieră în istoria omenirii.

De pe Apollo 8 provine celebra imagine "Earthrise". Când astronauții au orbitat Luna pentru a patra oară, comandantul a orientat naveta spațială transversal pe Lună. Astfel au văzut pe fereastra laterală suprafața lunară, iar, în timp ce zburau mai departe, deasupra orizontului a apărut brusc micul glob albastru: Terra. Entuziasmați, au luat aparatul de fotografiat și au surprins momentul: "Oh, Doamne! Priviți imaginea asta! Răsare Pământul. Cât e de frumos!", a exclamat Bill Anders.

Au urmat de alte zboruri de testare, respectiv Apollo 9 și 10. După Apollo 8, a fost nevoie de șapte luni pentru ca Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins să pornească spre Lună în misiunea Apollo 11.

16 iulie 1969. O zi frumoasă și însorită, cu cer albastru. Astronauții au fost treziți la ora 4:00 dimineața. Au fost duși cu un microbuz la rampa de lansare 39A de la Kennedy Spacecenter.

Cei trei astronauți au coborât din vehicul, deja îmbrăcați în costumele spațiale, gata de lansare.

Faptul că Neil Amstrong făcea și el parte din echipaj a fost un noroc, deoarece cu câteva luni înainte, acesta abia scăpase cu viață într-un accident, după ce se ejectase în ultima clipă dintr-un modul de testare a aselenizării.

Cei trei au urcat cu un lift cu zăbrele care i-a dus până la trapa de acces. Apoi au dispărut în partea de sus și și-au ocupat locurile în modulul de comandă: Amstrong în stânga, Collins în dreapta și Aldrin în mijloc.

Startul era programat pentru ora 13:32. A sosit și momentul lansării. Numărătoarea inversă a ajuns la zero și deodată din toate cele cinci motoare a început să iasă foc. Sute de oameni din standurile pentru vizitatori priveau în sus cu inima strânsă. Suporturile s-au desprins de rachetă și au eliberat-o. Material mic a căzut pe sol, racheta a fost învăluită în fum.

Motoarele bubuiau, iar astronauții au simțit vibrații atât de puternice încât nici măcar nu puteau să apese vreun buton. Oamenii priveau în sus cu uimire, cu gurile deschise și cu palmele deasupra ochilor pentru a vedea incredibilul. Racheta de 110 metri înălțime a început apoi să-și ridice încet masa de 2900 de tone.

Motoarele urlau și accelerau racheta Saturn V la o viteză de 8 ori mai mare decât viteza sunetului și la aproximativ 4,5 G. La altitudinea de 56 de kilometri, cel de-al doilea motor s-a aprins. Racheta a fost pusă pe orbită 11 minute mai târziu. Aceasta a înconjurat Pământul o singură dată. Apoi s-a aprins al treilea nivel, carea a plasat nava spațială pe traiectoria directă spre Lună.

Până în prezent, mulți astronauți au avut ocazia să admire Pământul de pe orbită, însă numai 24 de persoane au reușit să îl vadă în întregime. Ca o sferă rotundă și azurie în spațiu, care pentru astronauți pare atât de fragilă. O mică insulă de viață în universul ostil, de care ar trebui să avem mult mai multă grijă. Creșterea economică și prosperitatea anumitor grupuri privilegiate par să fie mai importante decât oceanele poluate și viitorul copiilor noștri.

Zborul a decurs fără probleme.

La trei zile după lansare, naveta spațială se apropiase de Lună și parcursese 320.000 de kilometri. Echipajul a observat deodată ceva ciudat prin fereastră.

Ce-a fost asta?

Lângă ei zbura un obiect bizar pe care nu l-au putut identifica, dar care părea să-i însoțească. Au îndreptat telescopul spre el, dar nu l-au putut recunoaște.

Au contactat prin radio baza de la Houston, dar nici acolo nimeni nu știa nimic. Nu putea fi nivelul SIV-B (nivelul al treilea) al rachetei Saturn V, deoarece aceasta se afla deja la aproximativ 10.000 de kilometri în spatele lor.

Un OZN al unei inteligențe extraterestre?

Nu ar trebui să presupunem chiar cel mai puțin probabil scenariu, deși unii susțin tocmai acest lucru. Natura acestui obiect necunoscut rămâne o enigmă până în ziua de azi.

La 19 iulie 1969, după circa 76 de ore de zbor, Apollo 11 a ajuns pe Lună și a dispărut pe partea nevăzută a acesteia.

Contactul radio cu Pământul a fost pierdut, iar echipajul a rămas complet pe cont propriu. Astronauții aveau o sarcină importantă. La ora 17:22 Universal Time, au aprins rachetele de frânare timp de cinci minute și astfel au intrat pe orbita lunară planificată. După ce au reapărut pe partea cealaltă, baza de la Houston și întregul Pământ a avut certitudinea că manevra de frânare a reușit.

Echipajul trebuia acum să se odihnească și să doarmă puțin. Aselenizarea era planificată pentru ziua următoare. Ca fapt divers, la bordul navetei spațiale erau disponibile 21 de somnifere, pentru eventuale probleme de somn.

După cea de-a treisprezecea orbitare a Lunii, s-a trecut la pregătirea aselenizării. Neil Armstrong și Buzz Aldrin așteptau pregătiți în modulul lunar Eagle. Michael Collins a rămas în modulul de comandă Columbia pentru a dirija desprinderea celor două nave spațiale. Astronauții au rămas conectați între ei și cu Mission Control prin radio. A fost inițiată secvența de coborâre spre zona de aselenizare în Mare Tranquilitatis (Marea Liniștii).

Au apărut însă câteva probleme.

Alarma computerului s-a activat: lămpile au început să clipească – eroarea 1202.

Sistemul informatic era supraîncărcat și nu mai putea gestiona cantitățile mari de date. Sistemul a cedat atunci când când radarul de aselenizare și radarul de întâlnire (pentru apropierea a două navete spațiale) au fost pornite în același timp.

După o scurtă verificare, Mission Control a raportat: "Sunteți încă pe Go, aselenizare conform planului." O altă problemă la altitudinea de 1.000 de metri. De data aceasta, alarma 1201. Centrul de la Houston a continuat să dea undă verde. În timp ce cei doi astronauți se luptau cu problemele apărute, îi aștepta deja următoarea dificultate.

Armstrong a pierdut din vedere zborul de aselenizare, iar sistemul automat i-a dirijat spre un crater cu pereți înalți de cinci kilometri. De acolo, nu ar fi putut să vadă și să exploreze prea mult. Astronautul era recunoscut ca având nervi de oțel – dar ce putea să facă acum? În ultima clipă a luat o decizie rece.

La numai 200 de metri deasupra suprafeței lunare, a oprit sistemul automat și a preluat controlul manual. De la un zbor vertical, au pornit motoarele pentru un zbor orizontal fără instrumente. Armstrong a privit încordat suprafața lunară, căutând un loc potrivit de aselenizare. Între timp, Aldrin a raportat că combustibilul era aproape terminat. L-a informat continuu care era situația, care devenea tot mai critică.

S-a aprins lampa de avertizare pentru combustibil.

În doar câteva secunde urmau să rămână fără combustibil.

În ultimul moment, modulul s-a așezat ușor pe solul lunar. Această aselenizare pe Lună a fost periculoasă, dar la o privire retrospectivă, a fost una dintre cele mai blânde din întregul program Apollo. Când la noi în Europa Centrală s-a lăsat seara, au fost transmise cuvintele celebre: „Houston, Tranquility Base here, the Eagle has landed.“

Abia după alte șase ore, în care echipajul a trebuit să se odihnească, Neil Armstrong a ieșit din modulul lunar, a coborât încet pe scara cu spatele și a devenit primul om care a pus piciorul pe Lună. Era ziua de 21 iulie 1969, ora 3:56 CET. Atunci a rostit cuvintele memorabile:

Colegul său astronaut a filmat această scenă, care a fost transmisă în direct pe ecranele televizoarelor de pe Pământ, fiind urmărită de circa 600 de milioane de oameni. Buzz Aldrin l-a urmat pe Neil Armstrong 20 de minute mai târziu și împreună cei doi au explorat un deșert imens de praf lunar fin și o mulțime de roci. Ei au adus acasă 21,5 kilograme de roci. Cei doi reprezentanți ai umanității au efectuat diverse experimente, au prelevat mostre de materiale, au montat un reflector laser pentru măsurarea distanțelor și au dezvelit o plachetă pe modulul de aterizare de lângă scara care a rămas pe Lună:

Here men from the planet Earth first set foot upon the Moon, July 1969 A.D. We came in peace for all mankind. (Aici, oameni de pe planeta Pământ au pus piciorul, pentru prima oară, pe Lună. Iulie 1969 A. D. Am venit în pace pentru toată omenirea.)

În total, plimbarea pe Lună a durat 2 ore și 31 de minute. La 21 de ore de la aselenizare, au lansat etapa de ascensiune a navetei, iar patru ore mai târziu au andocat la Columbia.

Echipajul s-a reunit astfel după 28 de orbitări ale Lunii. În total, echipajul Apollo 11 a parcurs 386.000 de kilometri pe sens. Misiunea a durat opt zile și treisprezece ore până când au aterizat cu capsula de aterizare în siguranță în Pacificul de Nord.

Astronauții au fost recuperați și ținuți în carantină timp de 17 zile pentru a fi cert că nu au adus cu ei nicio bacterie extraterestră dăunătoare.

După Apollo 11, au mai avut loc încă șase misiuni cu echipaj uman pe Lună. Una dintre acestea a eșuat. Apollo 13 a zburat spre Lună, a orbitat-o, dar nu a putut aseleniza din cauza unui scurtcircuit și a exploziei ulterioare a rezervorului de oxigen.

Indicatorul de oxigen urca și cobora, iar când echipajul s-a uitat pe fereastră a văzut o scăpare de gaz. Motivul a fost o scădere mare a oxigenului.

Modulul de comandă mai avea energie electrică pentru doar 15 minute. Împreună cu baza de la Houston, au trebuit să transforme modulul lunar într-o unitate de control.

Acest lucru a făcut imposibilă aselenizarea, însă aveau o șansă să se întoarcă pe Pământ în viață. Sistemul nu mai funcționa însă mod automat, astfel încât a fost nevoie să se calculeze manual un curs de întoarcere de pe Lună.

Echipajul trebuia să țintească Pământul prin fereastra navetei spațiale și să mențină cursul spre limita zi-noapte a planetei noastre. Acest lucru a fost însă dificil, deoarece după aprindere, naveta s-a mișcat înainte și înapoi. Slavă Domnului, astronauții s-au întors întregi pe Pământ. Deși inițial au fost în plan și alte zboruri lunare, programul s-a încheiat după Apollo 17.

Publicul și-a pierdut interesul, iar NASA și-a îndreptat atenția către alte misiuni. La urma urmei, câștigaseră cursa și ajunseseră pe Lună.

Apollo a fost prima tentativă a omenirii de a trăi în spațiu, dincolo de Pământ. Dacă nu ne-am fi oprit, unde am fi fost astăzi la capitolul zboruri spațiale cu echipaj uman?

În ultimul timp, dorințele de întoarcere pe Lună sunt din ce în ce mai vocale. Din 2019, NASA lucrează la un plan pe 10 ani pentru a reveni pe Lună în mod regulat. Compania spațială privată Space X vrea, la rândul ei, să zboare pe Lună cu naveta spațială reutilizabilă "Starship".

Primul turist pe Lună va călători cu ea probabil în 2023 - acesta este planul. Va funcționa? Cine știe? Suntem măcar pregătiți pentru asta? Un singur lucru este cert: ne vom întoarce pe Lună. Când anume este însă scris în stele.